18/08/2026
Știați că există DOP, IGP, varietate de conservare, marcă colectivă și Arca Gustului Slow
Food?
La prima vedere, par niște denumiri oficiale, reci, aproape birocratice.
Dar în spatele lor se află ceva foarte simplu și foarte omenesc:
încercarea de a nu pierde ceea ce am primit de la cei dinaintea noastră.
DOP – Denumire de Origine Protejată roșie de San Marzano . Mai exact, denumirea sa oficială completă, protejată de Uniunea Europeană încă din anul 1996, este Pomodoro San Marzano dell'Agro Sarnese-Nocerino
IGP – Indicație Geografică Protejată
Un exemplu este Tomate La Cañada-Níjar, unde reputația și caracteristicile tomatei sunt legate de locul în care este produsă.
Varietate de conservare
Rosa de Barbastro este un exemplu extraordinar. O tomată locală, dusă mai departe de generații, care a fost caracterizată și recunoscută oficial ca varietate de conservare. Marcă colectivă
Tot Rosa de Barbastro. Producătorii s-au unit pentru a proteja numele și identitatea tomatei autentice.
Arca Gustului Slow Food
Aici găsim, de exemplu, Rosado de Sierra de Aracena sau Santorini Tomato — varietăți care poartă în ele o parte din identitatea locului și care sunt amenințate cu dispariția.
Și apoi ne întoarcem acasă.
La noi NIMIC.
Avem varietate Inimă de Bou românească.
Avem Roșiile de Țigănești, recuperate de la Banca de gene Praga și readuse în atenție de Valentin Constantin , omul care a înțeles că o sămânță veche nu trebuie lăsată să dispară.
Dumnezeu să-l odihnească în pace. 🙏
La tomatele pe care bunicii le salvau de la un an la altul.
La semințele puse într-un plic, într-un borcan sau într-o bucată de hârtie și păstrate pentru primăvara următoare.
Poate că pentru unii sunt doar niște tomate.
Pentru noi sunt genetică, istorie, memorie și gust.
Și aici apare întrebarea care ne doare:
Câte dintre comorile noastre sunt documentate?
Câte sunt protejate?
Raspunsul : ZERO
Câte vor mai exista peste 20 sau 50 de ani?
Pentru că, în timp ce alte țări își caută soiurile vechi, le studiază, le certifică, le pun în valoare și construiesc povești în jurul lor, noi încă ne întrebăm dacă ceea ce avem acasă merită păstrat.
Și poate că problema începe chiar de aici:
mulți dintre cei care ar putea face ceva pentru aceste soiuri nici măcar nu știu că există aceste instrumente.
Noi credem că trebuie să începem să vorbim despre ele.
Nu pentru diplome.
Nu pentru etichete.
Nu pentru glorie.
Ci pentru ca, peste ani, un copil să poată rupe din nou o Inimă de Bou românească sau o Roșie de Țigănești, să-i simtă mirosul și gustul…
și cineva să-i poată spune:
„Soiul acesta îl cultivau și bunicii noștri.”
Pentru noi, aceasta este adevărata valoare a unei semințe.
Să nu lăsăm timpul să-i șteargă povestea.